"Micile" bucurii care ma fac cea mai "mare" fericita

Cum tot ce e frumos trece repede, la fel a trecut si perioada care si-a pus asupra mea cea mai insemnata amprenta dintotdeauna.

In urma ei a ramas un zambet suficient de larg incat sa se vada ca a schimbat toata fiinta neincrezatoare de pana acum.

Din capitolul micilor bucurii care pe mine m-au fericit la culme au fost acele cateva momente in care persoane dragi mie mi-au fost atat de aproape (precum se zice : la locul si timpul potrivit), incat sa simt ca am tot ce mi-as putea dori si ca nimic nu m-ar putea face mai fericita de atat. Asemenea oameni si momente au fost suficient de multe, dar trebuia numai sa fie cine sa stie sa profite de ele si sa le aprecieaza cand aveau loc, nu dupa ce au trecut si au ramas doar amintirile....

Cu toate astea, ma iau eu sa plec la Viena, om neincrezator, dezamagit pe alocuri (cel mai mult de mine), cu o oarecare inclinare spre pesimism as putea spune.
Aterizata acolo, pe landuri straine, ma trezesc fix in mijlocul civilizatiei: in mijlocul oamenilor grabiti dar mereu avand timp pentru lucruri in care merita sa investesti, stresati, dar pana sub limita inferioara a autodistrugerii...
Prima zi petrecuta printre oamenii civilizati m-a facut sa ma simt abandonata, nu numai de familie si apropiati, ci si de salbaticia cu care fusesem obisnuita de catre locurile natale.

Singura solutie care imi ramasese era sa "ma dau pe breazda" incat sa inteleg cum doctorii cu care aveam de-a face puteau sa fie mereu cu zambetul pe buze, mereu dispusi la explicatii, cand eu plecasem din tara cu ideea ca voi veni "mai rece ca un mort", la cat de "reci" oameni sunt austriecii...

Si cum poposirea mea la Viena trebuia sa fie un bun prilej de autoregasire, am decis sa fac ordine in jurul meu, sa vad ce are prioritate in viata mea, sa imi gasesc locul in lume si al lumii in viata mea.
Cu greu am ajuns sa inteleg si sa deslusesc mistere care m-au bantuit timp de un an, dar creierul meu oxigenat cu aer nepoluat, a procesat mult in acest timp, incat au avut loc unele reactii chimice ( asta fara implicarea tuturor neuronilor restanti, dupa sesiunea de vara ).

Reactiile chimice petrecute in fiinta pesimista care a plecat la Viena, au fost grele si multe. Din persoana neincrezatoare, s-a intors cea mai optimista fiinta din lume, careia nu i se mai pot spulbera visele si telurile, un om puternic de parca ar fi trecut macar de un Razboi, un om apreciat enorm de strainezii de acolo. Atat de apreciat incat si-a primit si oferta de a fi ajutat sa se mute cu tot cu facultate la Viena, cu tot cu domiciliu. Practic ramane doar sa-si mute fizicul acolo si tot restul se asigura.

As putea sa spun ca unele lucuri care s-au petrecut acolo, m-au marcat evident si incontestabil, dar si ireversibil. Am invatat sa ma bucur de tot ce se intampla bun, sa nu cer omului decat sa fie asa cum e el, sa nu incerc sa schimb lumea din jurul meu, sa invat sa nu critic orice gest minor.

Am ajuns sa profit de tot ce e bun si-mi iese in cale, sa-mi apreciez viata mai mult si persoanele care fac parte din ea.

Am mers un om, dar m-am intors altul... Intr-adevar s-a incheiat o mare lupta interioara, cu multe intrebari retorice. Am gasit singura raspuns pentru fiecare intrebare:nu mai imi doresc un raspuns, nu mai imi doresc sa fac pe detectivul propriei mele vieti. Imi doresc sa traiesc fiecare moment de fericire, ca si cum ar fi ultimul!